Cuvântul Paști este de origine evreiască (Pesah = trecere, moștenit de evrei de la egipteni, dar în limba română provine din forma bizantino-latină Paschae). Evreii numeau Paști (Pascha) sau sărbătoarea azimilor sărbătoarea lor anuala în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberarii lor din robia Egiptului (Iesire 12, 27), care se prăznuia la 14 Nisan și coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară. Deci termenul de Paști a trecut în vocabularul creștin pentru ca evenimentele petrecute – patimile, moartea și învierea Domnului – au coincis cu Paștile evreilor din anul 33. Dar trebuie reținut că obiectul Paștilor creștine este cu totul diferit de cel al Paștilor evreilor, singura legătură dintre ele fiind doar aceea de nume și de coincidența cronologică.
Paștile reprezintă cea mai veche sărbătoare creștină. Alături de ziua de duminică (sărbătoarea săptămanală a creștinilor), Sfintele Paști au fost sărbătorite incă din epoca apostolică.
Primii creștini înțelegeau prin Paști nu numai sărbătoarea Învierii, ci și pe aceea a Cinei și a Patimilor Domnului, iar uneori numai pe cea din urmă. De aceea, săptămâna pe care noi o numim azi Săptămâna Patimilor, se numea la ei Săptămâna Paștilor sau Zilele Paștilor. Cu timpul, înțelesul cuvântului Paști s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii, așa cum este înțeles și astăzi.
În Biserica veche au existat mari diferențe regionale în ceea ce privește data și modul sărbătoririi. Dar cei mai multi creștini sărbătoreau Paștile în aceeași zi din săptămâna în care a murit și a înviat Domnul. Adică comemorau moartea Domnului în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, numind-o Paștile Crucii, iar Invierea în Duminica următoare, care cădea totdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină care urma echinocțiului de primăvară, duminica pe care o numeau Paștile Învierii. Aceștia priveau Pastile Crucii ca zi de tristețe si îl comemorau cu post si întristare, prelungind postul pană in ziua Învierii, când faceau cine, așa cum procedăm și noi astăzi.
Aceste diferențe referitoare la data sărbătoririi Paștilor au creat controverse între partizanii diferitelor practici, care erau aproape de a provoca schisme sau rupturi intre unele Biserici (secolul al II-lea).
Sinodul I ecumenic (Niceea 325) a încercat să uniformizeze data serbării Paștilor, la inițiativa împaratului Constantin cel Mare. Pentru aceasta s-a folosit practica cea mai generală, bazată pe calculul datei Paștilor obișnuit la Alexandria, care avea urmatoarele norme: Paștile se vor serba întotdeauna duminica și această duminică va fi cea imediat urmatoare lunii pline de după echinocțiul de primavară. Iar cand 14 Nisan (prima lună plină de după echinocțiul de primavară) cade duminica, Paștile se vor serba în duminica următoare, pentru a nu se serba o dată cu Paștile iudeilor, dar nici inaintea acestuia. Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paștilor din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria, iar aceasta o va comunica la timp si celorlalte Biserici crestine.
Deci data Paștilor depinde de doua fenomene naturale: unul cu data fixă, legat de mișcarea soarelui pe bolta cerească – echinocțiul de primăvară (21 martie) – și unul cu data schimbătoare, legat de mișcarea de rotație a Lunii în jurul pământului – Luna plină de după acest echinocțiu, numită și lună plină pascală. Aceasta din urmă face ca data Paștilor să varieze în fiecare an.
Însa, deoarece echinocțiul de primăvară nu era fixat pretutindeni la aceeași dată și din cauza imperfecțiunilor legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian (folosit în Apus până în 1582, iar la noi în țară pana în 1924), nici dupa Sinodul de la Niceea nu au încetat deosebirile între diferitele regiuni creștine în ceea ce privește data sărbătorii pascale. Nici până astăzi nu există uniformitate în această privință între Apusul și Răsăritul creștin, fiindcă nu toți se servesc de același calendar. Astfel, în Apus, Paștile se serbează între 22 martie și 25 aprilie ale stilului nou, adică în conformitate cu calendarul gregorian, introdus în Apus din 1582.
Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică (între care și cea română) serbeaza Paștile între 4 aprilie (data cea mai timpurie) și 8 mai (data cea mai târzie), iar cele de stil vechi între 23 martie și 25 aprilie. Tot de aici provine și marea diferență din unii ani între data Paștilor ortodox și a celui catolic.
Începand de la împăratul Constantin cel Mare înainte, se luminau nu numai bisericile în care se facea slujba Învierii, ci și casele creștinilor și orașele, cu făclii înalte de ceară sau torțe aprinse, astfel încât noaptea Învierii era mai luminoasă ca ziua. Creștinii se salutau de atunci si pana la Înaltare cu „Hristos a inviat!”, la care raspunsul era „Adevarat a înviat!” În ziua Invierii toți se îmbrațisau, cerându-și iertare unii altora, înainte de impărtășire. În unele biserici erau reprimiți solemn penitenții; împărații eliberau prizonierii, stăpânii eliberau sclavii și toți făceau fapte de milostenie.
În biserici se aducea de mâncare: pâine dulce (pascha), brânză, carne (mai ales de miel) și ouă roșii. După ce erau binecuvântate erau împarțite săracilor sau între creștini, așa cum se mai procedează și astăzi în unele biserici.
Pr. Vasile Bojcsuk