162 de ani de la Unirea Principatelor Române

1204gigi1204 2021

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea, când Moldova şi Ţara Românească au devenit un singur stat, constituindu-se nucleul statului naţional unitar român. Evenimentul este strâns legat de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească, dar a fost un proces complex, bazat pe o comuniune economică, politică şi culturală a celor două ţări.

Ideea unităţii de neam a românilor apare deja în Evul Mediu. Mihai Viteazul realizează prima unire a ţărilor române. Concret, procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Războiul Crimeii (1853-1856) o transformă într-un subiect de prim plan a dezbaterii politice, atât în principate, cât şi pe plan european. Contextul era favorabil. Înfrângerea Rusiei ş ihegemonia politică a Franţei ofereau un prilej prielnic punerii înpractică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească şi să contribuie la subminarea monarhiei habsburgice.

Un rol semnificativ l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naţionale acasă şi în străinătate. Activitatea desfăşurată în emigraţie, mai ales în Franţa, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publicăeuropeană; afirmarea programului politic în diverse publicaţii; afilierea la Comitetul Central Democratic European, cu sediul la Londra, care urmărea declanşarea unei noi revoluţii europene; memorii către Napoleon al III-lea şi către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalităţi marcante: Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez. Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unorper sonalităţi franceze. Ion C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moşiei soţiei sale pentru a asigura aceste fonduri.

Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris, 18/30 martie 1856, prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a judeţelor din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, trimiterea în principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune modalităţile viitoareilor organizări, libertatea navigaţiei pe Dunăre. Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române. Alegerile pentru Divanurile Ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni.

Dacă în Ţara Românească, majoritatea covârşitoare a opiniei publice susţinea ideea unirii, în Moldova, lucrurile se arătau mai puţin favorabile. Partida unionistă, reprezentată de personalităţi precum Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc., avea în faţa ei opoziţia separatiştilor moldoveni. Nicolae Istrate era ideologul mişcării separatiste. Aceştia doreau menţinerea statu-quo-ului, motivându-şi opţiunea prin posibila decădere a Iaşilor şi a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la Bucureşti.

Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman, precum şi pe cel al caimacamului Toderiţă Balş, succedat, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, separatiştii au reuşit, într-o primă fază, să câştige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova, la 19 iulie 1857. În dorinţa de a-şi realiza visul de domnie, Vogoride a înlocuit listele electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor. Această manevră făcea ca numărul reprezentanţilor celor care nu împărtăşeau idealul de unire să fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride, soţia caimacamului, a sustras o parte din corespondenţa secretă purtată de soţulei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reuşit să zădărnicească unirea falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Cu ajutorul lui Costache Negri, scrisorile compromiţătoare au fost publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient“, ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp şi în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, susţinut de Austria, nu a anulat alegerile, ceilalţi supervizori, Franţa, Prusia şi Sardinia, au rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august 1857.

Tensiunile dintre Marea Britanie şi Austria, pe de o parte, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, şi celelalte state participante la Congresul de la Paris, pe de altă parte, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne din 9 august 1857, dintre Napoleon III şi Regina Victoria. Astfel, alegerile falsificate de caimacamul Nicolae Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parţiale a principatelor, acestea urmând să aleagă domni, având două guverne, două Adunări Legislative. Instituţiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Comisia Centrală de la Focşani, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele principate şi armata.

Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857, s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie, cel al Ţării Româneşti. Prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate. În 7 şi 9 octombrie 1857, sunt elaborate Rezoluţiile prin care se cerea: respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor conform vechilor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă începând cu anul 1393; Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România; prinţ străin ales dintr-o dinastie domnitoare europeană ai cărui moştenitori să fie crescuţi în confesiunea creştină a ţării; neutralitatea principatelor. Puterea legiuitoare era încredinţată Adunării Obşteşti, în care trebuia să fie reprezentate toate interesele naţiunii. Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor care au subscristratatul de la Paris.

Întrunite în capitala Franţei pentru a lua în discuţie cererile celor două Divanuri ad-hoc, 10/22 mai – 7/19 august 1858, puterile europene au adoptat Convenţia de la Paris conform căreia principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi sub protecţia celor şapte puteri. Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având instituţii proprii. Se înfiinţau însăşi instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani, care elabora proiectele de legi de interes comun, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie şi armata. Se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat: separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală. Dreptul de vot rămânea, din păcate, cenzitar.

După încheierea Convenţiei de la Paris, care devine, pentru moment, legea fundamentală a Principatelor Române, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni. În Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza, fost prefect de Covurlui care protestase public împotriva falsificării alegerilor de către Nicolae Vogoride, prezentându-şi demisia. A devenit astfel candidatul Partidei Naţionale.

Întrucât în textul Convenţiei nu se stipula ca domnii aleşi în cele două principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească. Adunarea electivă a Ţării Româneşti era însă dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vieagitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime semnificativă ca număr s-a aflat în preajma Adunării. Un observator nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei“. Într-o şedinţă secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lu iAlexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel, s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române.

Actul istoric din ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional român unitar. Realizată cu un important aport popular, cu deosebire la Bucureşti, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru loan Cuza avea să-şi găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană. Din acel moment, societatea românească păşeşte pe drumul cuceririi independenţei şi al desăvârşirii unităţii naţionale.

dr. Gheorghe Firczack