Discurs la Conferință Ucraineană a Programului Parlamentar Canada – Ucraina
Universiatea Catolică Ucraineană, L’viv, Ukraine, 29 Noiembrie 2014
Acad. Paul Robert Magocsi
Cu un an în urmă când criza din Ucraina a devenit principalul subiect în mass-media internațională – timp de cel puțin câteva săptămâni – mulți au fost luați prin surprindere. Dar era oare ceva cu adevărat surprinzător în desfășurarea de evenimente din acestă parte volatilă a lumii. Urmatoarele reflecții privesc patru aspecte ale evenimentelor din acest ultim an: (1) anexarea Crimeei de către Rusia; (2) scopurile strategice ale Rusiei lui Putin pentru restul Ucrainei; (3) apariția neașteptată a Ungariei și a intereselor sale în Transcarpatia ucraineană; (4) Răspunsul liderilor ucrainieni la ceea ce numesc problema rusină.
Cu cateva luni in urma, mare parte a presei internationale se referea la Crimeea ca la “un teritoriu istoric rus”, care doar recent a devenit parte a Ucrainei. Cat de valida e o asemenea afirmatie ? Ar fi util să ne reamintim câteva fapte istorice de bază. Crimeea a fost anexată la ceea ce era atunci Imperiul Rus în 1783 și a rămas parte a acestui imperiu și a statului sovietic ce i-a urmat până în 1954: adică pentru o perioadă de 170 de ani. Din 1954 Crimeea a fost parte a Ucrainei, timp de 60 de ani. Dar cea mai lungă perioadă de stăpânire în Crimeea s-a întins de la jumătatea secolului al XV-lea până spre finalul secolului al XIX-lea, ceea ce înseamnă aproape 330 de ani, timp în care a fost parte a cnezatului Crimeei. Cnezatul Crimeii a fost condus de strămoșii tătarilor din Crimeea, ca stat vasal al Imperiului Otoman. Cât despre populația din Crimeea, aceasta nu a fost niciodată rusă, ba mai mult, nici măcar slavă. Cea mai veche așezare slavă a fost Ros River, situată la doar 100 de kilometri sud de Kiev. Asta înseamnă că slavii, inclusiv rușii, nu pot fi considerați ca fiind populația băștinasă în stepa ucrainiana și, în mod cert, nu în Crimeea. Rușii, și într-o mai mică măsură ucrainienii, au început să se stabilească în Crimeea doar de la începutul secolului al XIX-lea. Oricum, mândria de a fi cea mai veche populație din Crimeea revine tătarilor. Ca urmare, dacă politicienii, jurnaliștii și comentatorii avizați ar trebui să se exprime în lozinci sau să folosească etichete, formularea corectă ar fi “Crimea – regiunea istorică a tătarilor”. Asupra numărului tătarilor din Crimeea planează câteva incertitudini. În 2001 (la ultimul recensământ), erau doar 2 milioane de locuitori în Crimeea din care 243.000 sau 12 % erau tătari. Se poate ca numărul lor să fi ajuns azi la circa 300.000. De unde au venit acești 243.000 – 300.000, dacă știm că întregul grup, de cca. 188.000 la vremea aceea a fost deportat în mod brutal, la ordinul direct al lui Stalin, în Asia Centrală sovietică ? Exodul spre est a început în 18 mai 1944, zi ramasă în amintirea tătarilor din Crimeea drept Ziua Neagră (Qara Kun). După ce au pribegit aproape jumătate de secol prin Uzbekistanul sovietic, marea majoritate a tătarilor s-au întors din exil la începutul anilor ’90, datorită, în bună parte, politicii de încurajare dusă de guvenul Ucrainei independente. Din acest motiv tătarii din Crimeea și instituțiile politice și civice care îi reprezintă au fost extraordinar de loiali Ucrainei și s-au temut că ar putea fi nevoiți să trăiască sub guvernarea rusească. Dacă guvernul autoritar rus al lui Vladimir Putin nu ar fi fost suficient de problematic, chiar mai rău sunt locuitorii ruși din Crimeea, sau mai exact, localnicii sovietici, proverbialii sovoks. Aceștia în general detestat ceea ce ei numesc uzurpatorii din est, care au îndrăzneala să vină să pretindă să traiasca într-un “teritoriu rus”. Pentru mulți dintre localnicii sovoks, care trăiesc în casele construite și deținute de tătari înainte de 1944, acești intruși musulmani ar trebui să se întoarcă de unde au venit, în locul căruia îi aparțin – Estul. Și care a fost poziția Rusiei în toată situația aceasta? Mulți comentatori din vest au părut surprinși de îndrazneala, unii ar spune chiar nechibzuința, președintelui rus Vladimir Putin. De fapt n-ar fi trebut să fie nici cea mai mica surpriză. Se comportă, și cu destul de mult succes, în maniera stabilită de lunga succesiune a unor stăpânitori, care începea cu Principatul Moscovei / Marele ducat al Moscovei în Evul Mediu, trecea prin Imperiul Rus, Uniunea Sovietică și acum Federația Rusă. Această poziție era determinată de scopurile geo-politice istorice ruso-moscovite și de mentalitățile culturale adânc înrădăcinate.
Este binecunoscut tuturor scopul Moscovei și al imperiului rusesc de a-și asigura accesul la porturile Mării Negre, cu ape calde tot timpul anului. Eforturile de secole de a îndepărta Imperiul Otoman si Cnezatul Crimeei de țărmurile Nordice ale Mării Negre au fost încununate de succes la finalul anului 1780, în timpul domniei Ecaterinei a II-a, motiv pentru care rușii au numit-o pe aceasta Ecaterina cea Mare. Mai puțin cunoscute, sau mai mai puțin luate în discuție sunt scopurile ideologice ale lui Vladimir Putin, bazate pe tradițiile culturale îndelung inoculate lui și tuturor rușilor.
Pe scurt, înca din secolul al XV-lea, dacă nu chiar mai devreme, Moscova, Imperiul Rus și, apoi, Uniunea Sovietică au urmărit să recâștige teritoriile pe care le considerau ca aparținându-le de drept lor. Inițial cunoscută ca Unirea Teritoriilor Ruse (sobiraniezemel’ russkikh), aceasta includea moștenirea Rusiei/Ruteniei Kievene din Evul Mediu. Și dintre toti așa-zișii mari conducători ai Rusiei, cel care a atins acest țel a fost Iosif Visarionovici Stalin în anul 1945. Zona care, pretind ideologii ruși, ar fi fost parte a moștenirii Rusiei Kievene include o bună parte a Rusiei Europene, tot Belarusul și statele baltice și, în mod cert întreaga Ucraina până la, și chiar dincolo, de Carpați în vest și până la malul Mării Negre în sud. Nu contează că nord-estul Mării Baltice și țărmurile sudice ale Mării Negre nu au fost niciodată parte a Rusiei Kievene! Această viziune a “lumii ruse” este adânc încrustată în mentalitatea ficarui rus. Da, un rus se va grăbi să sublinieze că iubim Bielorusia și pe bieloruși; da, iubim “Mica Rusie” și pe “micii ruși”. Și cum am putea să nu-i iubim? Bielorușii si “micii ruși” sunt parte integrantă a trupului și sufletului nostru. Nu numai că vorbesc aceleași variante de bază a limbilor slave estice dar sunt și creștini estici, credință exprimată cel mai bine prin unica și “adevărata” credință ortodoxă. În acest scenariu, o Ucraină distinctă, de sine stătătoare, pur și simplu nu iși are locul, decât în condițiile în care conceptul e înțeles ca “Mică Rusie” fiind parte componentă a unicei și indivizibilei Mame Rusii.
Vladimir Putin este cea mai recentă întrupare a viziunii ruse asupra lumii. De când a venit la putere, chiar la începutul secolului 21, toate acțiunile sale s-au îndreptat în mod sistematic spre înfaptuirea acestei viziuni. Unul dintre triumfurile sale majore s-a înregistrat în 2007, când fostul ofiter KGB a stat alături de patriarhul și arhiepiscopul celor mai mari biserici ortodoxe ruse – Patriarhatul Moscovei și Bisericii din Afara Rusiei (Synodabroad) – contribuind alături de aceștia la tămăduirea marii separari (raskol) care s-a produs în Biserica Ortodoxă Rusă încă din vremea Revoluției Bolșevice.
Noi, cei din vest, nu conștientizăm sau alegem să trecem cu vederea faptul că V. Putin, cu Lukashenko și Bielorusia în buzunar, a încercat în ultimul deceniu să submineze Ucraina, fie ea Ucraian Estică sau Crimeea, sau, mai departe în vest, teritoriile din Podkarpatska Rus și chiar dincolo de ele, Moldova independentă. Toate aceste teritorii sunt considerate rusești și pentru a sublinia acest aspect numeroase publicații din secolul al XIX-lea vorbesc de “Mica Rusie” și “Rusia Carpatică”, aceasta incuzând și etnicii din Galiția ucainiană și Bucovina. Mai mult programele de știri ale televiziunilor din aceste zone sunt produse pe cheltuiala statului, în general sub tutela / sub patronajul Fundației Lumii Ruse (Ruskii Mir). Deci, acțiunile lui Putin sunt într-adevăr lipsite de concluzie. Începând cu Crimeea, cel mai puțin ucrainian din punct de vedere etnic dintre teritoriile Ucrainei, asigurandu-se că este invitat în parlamentul autonom după declararea independenței. În mod ironic, același scenariu fusese urmat cu doua sute de ani în urmă de împărăteasa Ecaterina a II-a. În anul 1772, Cnezatul Crimeii, devenea stat independent sub protecția rusă. Unsprezece ani mai târziu a fost anexat de Imperiul Rus. În februarie 2014 am fost martorii aceluiași scenariu, dar cu o singura diferență: în loc de unsprezece ani nu au fost necesare decât 11 ore pentru a trece de la independența Crimeei la anexarea la Rusia. În cele din urmă, anexarea Crimeii a fost relativ simplă, dată fiind lipsa de pregătire și lipsa de dorință a guvernului revoluționar de a reacționa.
Ucraina de est și Donbas s-au dovedit a fi o altă chestiune. Ucraina, sub președintele Turchynov și acum sub presedintele Poroshenko și prim-ministrul Yatsenyuk, a adoptat o poziție fermă. Acești lideri au înțeles și transpus spiritul Maidan-ului și a Revoluției Demnității din 2014 în eforturile lor de apărare și rezistență vizavi de viitoare uzurpări ale teritoriului Ucrainei. Cu alte cuvinte, fac ceea ce ei în calitate de lideri ar trebui să facă: apară integritatea teritorială a țării lor – Ucraina.
Acțiunile Rusiei lui Putin mai au și alt rezultat. Poate Putin, mai mult decât oricine altcineva a transformat sute de mii de locuitori ai Ucrainei, cândva cetățeni pasivi, în patrioți dedicați apărării țării în care s-au născut – Ucraina. Aceasta nu înseamnă că scopul final al lui Putin – de a readuce Mica Rusie (Ucraina) în lumea Rusiei euro-asiatice – se va schimba. În final, scopul se exprimă prin convergența tradiției istorice și a strategiei geo-politice curente. Deja am menționat cum de la începutul secolului XXI, Putin a urmărit să lovească punctele slabe ale Ucrainei: regiunea Donetsk-Donbas, Crimeea și Transcarpatia. Sutem cu toții constienți de tot ce s-a întâmplat în Crimeea și în Donetsk-Donbas.
Dar cum rămâne cu Podkarpatska Rus? La începutul lui noiembrie 2014, Paul Goble, un comentator al Jamestown Foudation, o comisie de experti influentă în Statele Unite, a scris un blog numit “Moscova folosind Budapesta pentru a-i determina pe rusini să lupte contra Kievului”. Altfel spus, interesul intermitent arătat de Rusia așa-numitei “chestiuni rusine” în Podkarpatska Rus a luat o nouă turnură: cooperarea cu actuala aripă dreapta a guvernului maghiar al primului ministru al Ungaiei Victor Orban. În esență, atât Putin cât și Orban sunt, fiecare, produsul trecutului istoric al țării sale, și fiecare dintre ei se vede pe sine drept instrumentul prin care se împlinește destinul țării sale. În cazul lui Putin, este Rusia euro-asiatică care va include, evident, și Mica Rusie sau Ucraina. În cazul lui Orban este Ungaria istorică, înainte de dezmembrarea ei ca urmare a Tratatului de la Trianon din anul 1920. Anterior acestui tratat Ungaria includea teritorii ale tuturor statelor care o mărginesc azi: toată Slovacia și Croația, Transilvania din România, Voivodina din Serbia, Burgenland în Austria și Podkarpatska Rus din Ucraina. Ca și Putin, Orban consideră că este dreptul și datoria Ungariei să-i protejeze pe etnicii maghiari care trăiesc în aceste state; altfel spus “imediata vecinătate”. Aceasta include circa 150.000 de minoritari maghiari care trăiesc în Podkarpatska Rus. Ca parte a acestui interes mutual geopolitic neașteptat, atât sfătuitorii politici ai lui Putin cât și ai lui Orban au jucat cartea carpato-rusină/ruteană sau au explotatat chestiunea ruteană din Ucraina. Acesta nu e nici locul și nici momentul să ne lansăm într-un discurs istoric privind rutenii și istoria teritoriului lor, Podkarpatska Rus. Deoarece, oricum, majoritatea cititorilor atât din interiorul Ucrainei cât și de dincolo de granițele ei au în cel mai bun caz un sentiment vag al influenței vestice asupra țării lor, se cere totuși să facem câteva observații. Podkarpatska Rus sau Rusia Subcarpatică a fost ultima achziție teritoriala a Uniunii Sovietice, și deci a Ucrainei, fiind dobandită abia spre finalul celui de Al Doilea Razboi Mondial în 1945. Podkarpatska Rus nu a fost niciodată parte a Rusiei Kievene medievale, dar timp de 800 de ani – de la începutul secolului al XII-lea și până la Primul Razboi Mondial – a fost parte integrantă a regatului maghiar, a Austriei, apoi a Austro-Ungariei. În perioada interbelică a secolului XX, a fost parte a noului stat Cehoslovacia, și, ulterior returnat forțat Ungariei în timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, până la “eliberarea” sa de către trupele sovietice în toamna lui 1944.
Podkarpatska Rus se poate să fi fost dominată de diverse țări – Regatul Maghiar, Austria, Austro-Ungaria, Cehoslovacia – dar de cele mai multe ori a avut un statut distinct în cadrul acestora. Înca din anul 1848, liderii cetățenilor din regiune au cerut și au primit de la stăpânirea habsburgică un grad de autonomie. Regiunea a dobândit o oarecare formă de autonomie, în primă fază ca Teritoriul Rus la începutul lui 1919 în Ungaria, apoi ca Rusia Subcarpatică (numita și Carpato-Ucraina) în Cehoslovacia între 1919 și 1939. Mai recent, în decembrie 1991, nu mai putin de 78% din locuitori au votat pentru la un referendum privind autonomia, mai exact autoguvernarea (samovriaduvannia), provinciei Podkarpatska Rus în Ucraina. Oricum, rezultatele acelui referndum nu au fost niciodată luate în considerare de guvernul central din Kiev.
Cam atât despre politică. Dar cum rămâne cu locuitorii provinciei Podkarpatska Rus? Majoritatea au fost întotdeauna percepuți ca slavi estici, deși identitatea lor națională a rămas problematică până azi. Oamenii s-au numit în mod tradițional ruteni, rusnaci sau rusini și în varii momente au spus despre ei că aparțin fie nationalității ruse, fie celei ucrainiene, sau, în mod distinct, naționalității carpato-rusine. În anul 1945 regimul sovietic a proclamat rezolvarea problemei nationalității declarându-i pur și simplu ucrainieni pe toți slavii estici care trăiau în Podkarpatska Rus. Ulterior căderii regimului comunist și a Uniunii Sovietice, s-a dovedit existența carpato-rusinilor nu numai în Podkarpatska Rus, regiunea transcarpatică a Ucrainei, ci și în țările vecine: Slovacia, Ungaria, Polonia și România. Din anul 1989, fiecare dintre țările respective, membre ale Uniunii Europene au recunoscut ruteni/rusinii/carpato-rusinii ca naționalitate distinctă. Ucraina independentă, însă, a fost reticentă în a acționa vizavi de problema identității naționale. Mediile guvernamentale și intelectuale importante din Ucraina susțin viziunea ideologilor naționali ucrainieni de la finalul secolului al XIX-lea (și în același timp și a ideologilor marxisti sovietici), care susțin că niciodată nu a existat și nu va exista o naționalitate carpato-rusină distinctă. Și oricine susține asemenea opinii este fie cineva neinstruit fie un separatist care se opune Ucrainei. Ca urmare a presiunii exercitate de guvernul Statelor Unite, de Uniunea Europeană și de organizațiile carpato-rusine din diaspora, au apărut unele mișcări privind acest subiect în prima decadă a secolului XXI. În martie 2007, Adunarea Regională Transcarpatică (Oblasnarada) a trecut cu o majoritate covârșitoare, 72 la 2, un decret care recunoștea rutenii/rusinii ca naționalitate distinctă. Și în anul 2012 legea ucrainiana (înca în vigoare) privind limba, număra rutean/rusina printre limbile oficiale ale țării. Așadar, sunt doua aspecte ale chestiunii rutene în Ucraina: problema nerezolvată a referendumului din 1991 privind autonomia și problema recunoașterii rutenilor ca naționalitate distinctă la nivel național. Ambele aspecte sunt acum exploatate nu numai de Rusia lui Putin, ci și de Ungaria lui Orban. Și atunci, ce ar trebui făcut ? Și de către cine ? De către Rusia sau Ungaria? De către rutenii din Ucraina? În ceea ce privește Rusia, nu ne putem aștepta la nicio schimbare. Mașina de propagandă a lui Putin va continua să promoveze orice elemente din interior sau din afară care ar fi înclinate să vadă Rusia ca salvatoare în regiune și un pretins garant al naționalității carpato-rusine și a autonomiei provinciei Podkarpatska Rus. În ceea ce privește Ungaria, ar trebui sprijinite forțele din inteiorul țării care se opun prim-ministrului Orban și partidului de extremă dreaptă Jobbik cu visurile lor deplasate de refacere a Ungariei de dinainte de Trianon și de Primul Război Mondial. Orice tentativă de refacere a Ungariei de dinainte de Trianon ar presupune modificarea granițelor și, ca urmare ar însemna sfârșitul ordinii politice și stabilității Uniunii Europene. Ar trebui să ne întrebăm cum de patrioții maghiari de dreapta din zilele noastre pot fi atât de naivi încât să aștepte ajutor și cooperare din partea Rusiei. În timp ce își amintesc și tânjesc după Ungaria istorică antebelică, uită în mod convenabil cum în războiul pentru independența Ungariei au fost înfrânți de trupele ruse țariste și cum brava revoluție din 1956 a fost înfrântă de tancurile sovietice trimise de la Moscova. Și în ceea ce privește minoritatea maghiară din Podkarpatska Rus, nici o propagandă din Ungaria nu poate schimba faptul că statutul lor sub guvernarea Ucrainei independente a fost la fel de bun dacă nu chiar mai bun decât cel al oricarei minoritați maghiare din țările adicente Ungariei.
În ceea ce-i privește pe ruteni, a căror mare majoritate se regăsește în Podkarpatska Rus, la fel ca și în țările din vecinătate și în dispora din America, aceștia își doresc doar să fie recunoscuți ca naționalitate distinctă și ca limba și cultura lor să fi promovate în țările în care trăiesc. Ei și-au atins în mare aceste scopuri de la Revoluția din 1989 încoace, mai puțin în Ucraina. Mișcarea ruteană din lumea întreagă nu a fost niciodata interesată în crearea unui stat separat; se opune schimbării granițelor internaționale; a sprijinit întotdeauna integritatea teritorială a Ucrainei: și, cel mai important, așteaptă cu nerăbdare o eventuală intrare a Ucrainei în Uniunea Europeană. Cât despre acele câteva elemente care vociferează printre ruteni și care se uită spre Rusia, să le amintim ce le-a adus estul sau ce nu le-a adus. Cercurile intelectuale ruse nu au acceptat niciodată ideea unei naționalitati distinct rutene, și când sub paravanul Uniunii Sovietice “adevărații” ruși au preluat controlul în regiune în 1945, în decurs de câțiva ani au subminat brutal valorile culturale tradiționale rutene distrugând biserica greco-catolică, luându-și prețioasele pamânturi și otrăvindu-le limba și identitatea națională. Rutenii/rusinii nu au beneficiat și nici nu au nevoie de ajutor din partea Rusiei, fie ea țaristă, sovietică sau a lui Putin.
Și în sfârșit Ucraina. Ucraina a creat chestiunea ruteană/rusină și Ucraina o poate rezolva. Nu are sens să nege realitatea unui popor de pe teritoriul Ucrainei sau din afară ei care exista și susține că aparține altei naționalități. Nu are sens să nege validitatea referendumului din 1991 referitor la autonomie. Să gestioneze autonomia în contextul descentralizării puterii guvernului în Ucraina. Cel mai important, Ucraina să recunoască naționalitatea distinctă a rutenilor/rusinilor. Aceasta este o chestiune de respectare a drepturilor omului, chestiune pe care statele învecinate membre ale Uniunii Europene, au rezolvat-o cu ani în urmă.
Mai devreme sau mai târziu Ucraina va trebui să se alinieze Uniunii Europene și să acționeze pozitiv în chestiunea recunoașterii naționalității rutene/rusine. Facând ceea ce este corect și facând-o acum va demonstra că liderii de la Kiev sunt pe deplin hotărâți să facă din țara lor o Ucraina europeană, nu o Mică Rusie euro-asiatica.